Pseudocerealele: o alternativă fără gluten

Amarant, hrișcă, quinoa, toate au un lucru în comun: Acestea sunt numite pseudocereale, deoarece boabele lor sunt folosite ca și cerealele, dar nu au nimic în comun cu cerealele, în afară de faptul că sunt măcinate pentru a obține făină. 

Pseudocerealele sunt plante cu frunze largi (nu ierboase) ale căror semințe sunt folosite în mod asemănător cerealelor. Semințele pot fi măcinate pentru a obține făină și sunt folosite în acest fel. Pseudocerealele se deosebesc de alte cereale în principal prin absența glutenului. Datorită acestei caracteristici, pseudocerealele sunt un aliment important pentru cei care suferă de boala celiacă, una dintre cele mai severe forme de intoleranță la gluten. Află mai multe despre următorii reprezentanți ai pseudocerealelor:

Diferența dintre cereale și pseudocereale

Pseudocerealele sunt asemănătoare cu cerealele în ceea ce privește textura, gustul și forma. Cerealele fac parte din familia gramineelor și au caracteristici foarte specifice (plantele de grâu, porumb sau orz au frunze subțiri și ascuțite, care se transformă în spice și produc boabele pe care le cunoaștem sub numele de cereale), în timp ce pseudocerealele nu au boabe adevărate, ci sunt plante care se deosebesc de ierburi prin faptul că au frunze late care produc semințe. De asemenea, dacă fructele mici sunt măcinate, se poate obține făină. Cele mai frecvent utilizate pseudocereale sunt quinoa, amarantul și hrișca.

Quinoa și amarant

Quinoa provine din regiunea munților Anzi, unde se cultivă de secole. Principalele țări cultivatoare sunt Bolivia și Peru, dar quinoa se mai distribuie și din SUA, Canada, Italia și Suedia. Quinoa este o plantă rezistentă la îngheț și tolerantă la sare, care poate crește și în soluri sărace. Prin urmare, este o specie folosită în multe programe de securitate alimentară și ca plantă alternativă de cultură. Amarantul reprezintă o altă pseudocereală populară. Această plantă este originară din America Centrală, unde cultivarea ei datează de câteva mii de ani. Amarantul a fost unul dintre cele mai apreciate produse ale culturii precolumbiene, în special ale mayașilor și aztecilor. Invazia creștină a dus la „demonizarea” amarantului, iar cultivarea, deținerea și consumul acestuia au fost complet interzise în perioada colonială. Această situație a existat timp de secole, motiv pentru care amarantul nu a fost consumat mult timp. Astăzi, amarantul este folosit în principal în Asia și Africa ca legumă cu frunze. Semințele amarantului pot fi gătite, folosite ca făină sau ca cereale în supe.

Hrișcă

În contrast cu celelalte două pseudocereale, hrișca este originară din spațiul asiatic, în special din Asia Centrală. Cele mai importante țări producătoare sunt în același timp și cei mai mari consumatori de hrișcă: Rusia, urmată de China și Ucraina.  Hrișca este o plantă erbacee anuală, cu o tulpină verticală, structurată și goală, cu frunze mai degrabă moi și scuamoase. Florile sunt albe sau roz, mici și grupate în inflorescențe terminale. Fructele sunt achene triunghiulare, conțin o singură sămânță și se coc încet, ceea ce face ca recoltarea să fie dificilă. 

Pseudocerealele sunt disponibile pe tot parcursul anului.

Pseudocerealele sunt pline de proteine și de alte minerale, cum ar fi fierul, potasiul sau magneziul. În plus, sunt o alternativă excelentă pentru persoanele cu intoleranță la gluten, deoarece nu conțin gluten.